Pedeapsa și urmările sale

Un exercițiu impresionant pentru a deveni conștient de ceea ce reprezintă pedeapsa, formele pe care le poate avea și urmările sale:

Se împarte o foaie în patru coloane. Pe coloana din partea dreaptă a foii (nr. 4) se înșiruie una sub alta calitățile pe care le dorim copiilor noștri, respectiv cum ne dorim ca ei să fie peste 20 de ani (10-15 ani pentru copiii mai mari). În cazul pedagogilor, exercițiul se face pentru copiii cu care persoana intră în contact în mod regulat. În prima coloana, cea din stanga, se scriu pedepsele pe care le cunoaștem, fie că le-am dat noi, fie că ne-au fost aplicate în propria copilărie.

Exemplu:

1. Pedepse ( ?- trad ?) aplicate sau pe care le cunoaștem din copilărie	2. Emoția resimțită, în timpul sau după aplicarea pedepsei («corecției»)	3. Efecte in timp	4. Cum îmi doresc să fie copilul/copiii peste 20 (10-15) ani
lovituri, bătaie			fericit
pus la colț			independent
lăsat singur / închis în cameră			puternic
constrângere			respectuos
manipulare			integrat în societate
tras de păr, de urechi			matur emoțional
privarea de afecțiune			mulțumit
etc.			sănătos
			iubit/ă, placut/ă de ceilalți, etc.

Lista poate fi destul de lungă și se poate completa cu fiecare nouă pedeapsă care apare în minte ca amintire, pe care ne-o aduce aminte copilul, sau ne-o povestește de la școală. Societatea noastră, cu precădere în România este bazată pe educația care folosește aplicarea pedepsei ca mijloc de corectare a comportamentului nedorit. Există și un acord consimțit de o mare majoritate a adulților, că acest mijloc este corect și «meritat», că fără el copiii nu pot fi «puși la punct», învățați să se comporte conform așteptărilor și normelor impuse de adulți. Într-un mediu în care abuzul de putere este de comun acord acceptat, adoptarea unui nou mod de educație va putea părea oarecum greu de imaginat sau de aplicat, efortul fiind însă pe deplin răsplătit de o atmosferă armonioasă în familie, de înțelegerea și acceptarea copilului ca ființă cu idei, dorințe, nevoi și personalitate proprie, având aceleași drepturi ca și adulții, păstrându-și integritatea și demnitatea.

Dupa completarea coloanei a doua, în care, dacă adultul este sincer vor aparea atribute ca: tristețe, dezamăgire, frustrare, „m-am simțit singur/ă, nedorit/ă“, dorința de a dispărea/muri, umilință, durere fizică și sufletească, „m-am simțit neiubit/ă, neacceptat/ă“ etc., optica se schimbă. În a treia coloană apar apoi efectele în timp asupra vieții adultului, ale acestor emoții simțite și blocate în copilărie, iar lista este foarte lungă. Câteva din ele sunt: vicii, dependențe care se manifestă în diverse feluri, depresie, probleme de sănătate, neputința de a se integra, neîncredere de sine, sentiment de sine scăzut, agresivitate, caracter abuziv, labilitate, pesimism, narcisism, egoism, neputința de a se integra social, etc.

Pedagogul și terapeutul Jesper Juul prezintă în cartea sa «Dein kompetentes Kind» (în traducere directă «Copilul tău competent») care sunt urmările violenței răsfrânte asupra copilului, într-o familie în care părinții trăiesc împreună, au ambii un psihic stabil, cu o situație materială bună, în care un părinte sau ambii părinți educă doar în același fel în care au fost educați, «scăpând uneori situația de sub control», așa cum s-a întâmplat și în copilăria proprie, fiind convinși că daca se întamplă doar uneori, atunci cand «este necesar – nu se poate altfel», aceasta nu dăunează copilului (cum, desigur, nu a dăunat nici propriei persoane, se va afirma – în necunoștința faptului că psihicul uman este îndreptat spre a restabili armonia, a asigura supraviețuirea și dezvoltarea, iar în acest scop «reformează, remodelează» imaginile și emoțiile).

Cele patru puncte de vedere descrise :

-emoțional – copilul, respectiv adultul de mai târziu va înlătura din planul conștient frica, înjosirea și durerea și își va aduce aminte de o copilărie fericită

-mental – va ajunge la concluzia că violența este un miloc adecvat pentru a educa, atunci când copiii «o merită»

–existențial (personal) – va avea încredere în sine scăzută și îi va fi greu să-și definească limitele; va avea un stil de viață autodistructiv manifestat in diverse feluri

–fizic – va avea tensiuni specifice și blocaje la nivel abdominal, toracic și la spate, care vor semnala reținerile pe care le are în relația cu cei din jur și în comportamentul față de aceștia, prin atitudinea adoptată inconștient

Concluzie: este lesne de înțeles că pedepsa nu e mijlocul adecvat pentru a educa armonios, constructiv și sustenabil copiii.

Care este alternativa ?

În educația integrativă se folosește comunicarea într-o manieră diferită față de ceea ce aplicăm la repezeală, aceasta presupunând asumarea totală a responsabilității față de propria persoană a părintelui/părinților și renunțarea la formulele negative de manifestare, fie ele verbale, care țin de acțiune sau gând, precum și acceptarea totală și integrarea emoțiilor care nu au fost integrate în copilărie (daca plânsul, strigătul, tristețea, dezamăgirea etc., nu erau permise și chiar pedepsite). Deci, propunerea este de a reseta programele vechi care definesc comportamentul, prin creșterea împreună cu copiii. Instrumentul de bază este ATENȚIA. Aceasta presupune și introspecția, atenția față de propriile gânduri și emoții legate de un anumit incident. Cand față de o anumită situație apare o emoție negativă, regula de aur este:

SIMT EMOȚIA, O ACCEPT ȘI O OBSERV. AȘTEPT 30 DE SECUNDE, RESPIR. În respirație, atenția va fi îndreptată asupra EXPIRAȚIEI și aceasta poate fi zgomotoasă, rapidă, potrivit emoției, sau lentă, important este să se expire pe cât posibil tot aerul existent, pentru a regla schimbul la nivel chimic între corp și mediu, adică eliminarea dioxidului de carbon și asigurarea aportului de oxigen necesar în hrănirea adecvată a celulelor. Aflat în stare de distres (emoție negativă), respirația nu se desfășoară în mod corespunzător, însă ea poate fi corectată în mod conștient (de cele mai multe ori, în stările de furie, nervozitate, neputință, dezamăgire, agresiune etc., se reține respirația, se expiră deficitar, iar inspirația nu folosește organismului, din cauza persistenței dioxidului de carbon neeliminat.

Prin urmare, emoția îmi aparține, corpul meu reacționează corespunzător, lui îi acord atenție și eventual comunic celor din jur ce simt.

Se numără efectiv pana la 30, lent.

Apoi, SE VORBEȘTE  CÂT  MAI  PUȚIN  POSIBIL. Într-o stare emoțională ieșită de sub control, NU SE POATE EDUCA, deci se face PAUZĂ. Aceasta va fi foarte folositoare atât părintelui, cât și copilului. Se vorbește despre situație, atunci când emoția resimțită în mod negativ a pierdut din intensitate.

Integrarea emoțiilor, acceptarea, gestionarea și eliberarea lor face parte din educația integrativă. Majoritatea părinților se află în situații care îi depășesc, pentru că, deși nu doresc să aplice educația pe care au primit-o de la proprii părinți, obișnuința și neputința de a acționa altfel îi face să repete ceea ce cunosc. Deprinderile necesită multă atenție. Recomandarea de a număra până la 30, este de aceea binevenită. În loc de acțiune imediată, se face o pauză. Emoției i se dă timp, dacă este posibil, aceasta este numită, recunoscută (simt furie, dezamăgire, neputință, tristețe, etc.), se comunică eventual celor din jur și se îndreaptă atenția spre respirație. Bineînțeles că nu este atât de simplu precum pare. Făcând asta, am observat că în timp ce respiram și după ce emoția a pierdut din intensitate, uneori chiar și la mai mult timp după eveniment, îmi aduceam aminte o întâmplare similară, din timpul copilăriei, adolescenței sau dintr-o perioadă mai recentă. Terapie? Putem să-i spunem, dacă doriți, integrare târzie a emoțiilor blocate atunci.

Este de mare folos daca ambii părinți decid să educe integrativ într-o familie. În momentul în care unul din adulți este obosit, stresat, poate prelua celalalt. Dacă acest lucru nu este posibil, pentru copil va fi dificil sa conlucreze în mod armonios în familie.

Diferența între educația integrativă și cea selectivă

Educația integrativă aplică și se folosește de cunoștințe neurologice, de comunicare, terapeutice, pedagogice, psihologice, biologice, socio-culturale și filozofice (etice), care susțin dezvoltarea emoțională, fizică și intelectuală a copilului. În tabelul de mai jos se află expuse diferențele dintre cele două moduri de a educa, implicațiile și rezultatele aduse de acestea:

                                                                                               

Selectiv	Integrativ
implică	implică
Acceptare condiționată	Acceptare necondiționată
Presiune	Rol de model
Frică	Identificare
Sentimentul vinovăției	Când se greșește:
rezultă	Înțelegere
	Regret
Rezistență sau adaptare neutră	rezultă
Pasivitate (ʺLene, Prostieʺ )
Agresivitate	Libertate de a decide
Simptome, Boală	Proprie răspundere
	SĂNĂTATE EMOȚIONALĂ